duminică, 24 ianuarie 2016

Povestea de viată a specialistului si trauma secundara

Mentiune - Acest articol a aparut si in revista "Viata si Sanatate" in numarul din ianuarie 2016


Povestea de viață a specialistului și trauma secundară
Sau....despre cum să lucrezi cu suferința și să rămai eficient.
Preocuparea s-a nascut cu mai mult timp în urmă cand am descoperit că iubind profesia mea aveam tendința să depășesc niște granițe care mă proiectau într-o zonă de unde nu mai aveam eficiență. Așa se face că acum consumăm acest moment.
Scrierea se adresează tuturor, dar specific celor din zona lucrului cu omul.
Povestea mea
Povestea este o relicvă, parte a unei lumi preexistente, ale cărei nuanțe merg peste timp. Povestea mea?!....în copilăria mică, în perioada fanteziei, mă visam apărătorul copiilor, "puneam la cale" miracolul prin care copiii nu vor mai suferi. Când am mai crescut puțin, la joacă, la scoală, atunci când doi se certau mă chemau să ascult și să "spun cum e mai bine". Diriginta mea, profesorii ,  îmi  spuneau că ar trebui să predau. Mai târziu mi-am descoperit pasiunea pentru oameni ca valoare principală, contribuția la sporirea calității vieții  societații, transliterat de multe ori prin voluntariat. Dar și mai târziu, în povestea vieții mele, experiența m-a învățat trei lucruri foarte  valoroase:
Să nu mă straduiesc sa fac dreptate, să mă straduiesc să iubesc, pentru că așa îmi merge bine mie, celorlalți, iar iubind nu greșesc niciodată
Să nu mă străduiesc să mă fac înțeleasă, ci să înțeleg
Cum viața unui marinarului depinde de a ști că aisbergul are o bună parte sub apă, tot așa și viața mea depinde foarte mult de ceea ce nu se vede
Cum credeți că-mi influențează aceste elemente vechi și noi felul în care îmi exersez profesia?!
Lucrez cu părinți, copii, adolescenți, parteneri de viață, persoane singure, grupuri,  uneori chiar cu familia extinsă. Dar elementele de început ale poveștii mele de viață au facut sa iubesc să le fie bine copiilor, sa lucrez psihoeducație, sa-mi pun în agendă cu 3-4 luni înainte, și să consider important, un eveniment la care sunt invitată să-mi ofer serviciile  în calitate de voluntar, pentru că peste ani această valoare a fost bine internalizată în personalitatea mea. Spunea cineva și înțelept vorbea, că se vede ce mult iubești ce faci, dacă măcar odată poți lucra și fără bani. Dacă nu-i dreptate - iubesc, nu caut să fiu înțeleasă, ci să înțeleg,... și așa mai departe. Au contribuit toate acestea serios la cine sunt și fac eu astăzi?! Cu siguranță!
Povestea "noastră"
Și ca să trec de la mine la dumneavoastră....cum vă influențează povestea de viață  felul în care lucrați, în care vă faceți treaba, cât de important este? Sunteți în locul profesional actual pentru că v-a atins propria poveste?
Dacă sunteți medic, asistent medical, asistent social, teolog, preot, consilier spiritual, psiholog, psihoterapeut, dacă zilnic vedeți și auziți suferință, ar trebui să va gândiți serios ce răspundeți la următoarele câteva întrebări:
-Ce opinie aveți despre suferință?
-Ați avut cumva un loc de frunte  în ceea ce privește suferința? V-a echipat, v-a dat o anume mireasmă pe care alții nu o au? În ce măsură propria suferință v-a adus în lucrul cu ea?
-Are logică suferința?
-Dacă un fumător dezvoltă un cancer pulmonar - este o cauzalitate liniară. Dar cauzalitatea circulară o luăm în calcul ?
-Este sănatatea  garantată?
-Este suferința rezonabilă?
-Cât îi trebuie obsesiei pentru boală sa intre în remisie?
-Ce facem când răul vine de unde nu ne așteptam?
-Ce facem în fața suferinței acute și ce facem în fața suferinței cronice?
-În familia de origine cum se trata suferința, care era atitudinea fată de omul bolnav?
Dacă privim bine suferința, ea nu este rezonabilă, de multe ori nu are logică, sănătatea nu este garantată - de aceea să n-o venerăm.
Ca persoane care lucrăm cu suferința și o mai și experimentăm în viața noastră sau a familiilor noastre, trebuie să ne însușim câteva principii: nu ne supărăm pe noi, nu ne supărăm pe alții, nu ne supărăm pe Dumnezeu, permitem sa fie pusă în cuvinte, învățăm să așteptăm - altfel putem  greși, iar nu în ultimă instanță să credem că putem duce ceea ce ni se întâmplă.
Plătim tribut culturii care ne învață că un om este valoros daca este puternic, sănătos, util social, când de fapt eu și dumneavoastră cand suferim suntem degradați, vorbim diferit sau nu mai vorbim, împărțim viața în două: înainte și după boală, relațiile au de suferit, ne ridicăm probleme cu privire la libertatea de alegere, avem mai multe perspective asupra vieții, care mai de care mai dureroase.
Să ne gândim serios, pentru că așa cum privim aceste lucruri, așa profesăm.
- Hrana vizuală și auditivă pentru specialistul din zona socio-umană
Un aspect extrem de important s-a dovedit a fi hrana pe care noi ca profesioniști o dăm ochilor noștri  și urechilor noastre.
Ce privim, ce consumăm ca și informație, influențează felul în care muncim.
Serialul "Doctor House" este descris de cineaști ca o dramă medicală modernă în care eroul House rezolvă probleme medicale ca un Sherlok Holmes în care afecțiunile sunt personaje negative, iar în centrul atenției este un doctor necuviincios și controversat, arogant, cinic, mizantrop, un om dificil care este în stare de orice pentru  a dovedi că are dreptate și care n-are încredere în nimeni, mai ales în pacienții săi. Este descris ca asocial, fără maniere uneori şi care, dacă s-ar putea nici nu ar vorbi cu pacienții săi.
Milioane de telespectatori, între care foarte multe cadre medicale, au fost fascinați de ochii albastri ai actorului si de sarcasmul si controversa personajului.
Ce credem, suntem  influențați la locul de muncă de astfel de ecranizări? Care este impactul asupra beneficiarilor serviciilor noastre? Joncțiunea dintre personal si profesional - se face între a fi  și a face. Dar sa fim cu băgare de seamă pentru că aici apare trauma secundară, aici vorbim de suferința celui care lucrează cu ea si poate fi invalidat.
"Am facut de toate, ba chiar si medicina!"- Goethe
Toate acestea pun carămizi la cine suntem noi în sfera profesională, la ce facem și cum facem când avem suferința în fața noastră, ce model de specialist suntem?
Ce facem în fața suferinței?
-Putem veghea și ajuta cu adevărat
-Ne putem consterna
-Putem da voie oamenilor să vorbească
-Putem trăi în așteptarea ei
-Putem învinui
-Putem ridica vina, mai ales în cazul copiilor care pot considera că ei sunt motivul suferinței din familia lor
-Putem adormi precum pe vremuri ucenicii în Ghetsemani
-Ne putem pierde speranța - iar pierderea speranței este contagioasă
-Ne putem pierde răbdarea, mai ales când e vorba de suferința cronică
Să analizăm puțin: am facut școli, specializări, adunăm informații - toate acestea însumate constituie a face, dar a fi, ce loc are în preocupările noastre ca și lucrători în această zonă a lucrului cu omul, în această zonă creștină să zic, unde răul este și vine nu din ceea ce facem, ci din ceea ce suntem?
Așa că.... să ne gândim. La limita dintre sănătate și boală, dintre viață și moarte,  ca să fim pod pentru alții, ca să fim mâncare, viață pentru ei, noi înșine trebuie să mâncăm, să avem viață în noi, să fim foarte vii, să avem grijă de toate ușile noastre. Așa ei nu vor fi copleșiți de propria istorie.
Care sunt profesiile susceptibile la a experimenta suferința secundară?
În general în viață fiecare putem fi martori la descrieri traumatice, dar în special medici, asistenți medicali, psihologi, psihoterapeuti, consilieri spirituali, teologi, pompierii, polițiștii, ziariștii chiar, profesii la care viața personală frizează cu viața profesională,  specialiștii cărora oamenii de multe ori le uită numele. Sunt blocați în rolul profesional. Iar de aici până la muncă în exces și consecințele ce vin de aici nu mai e decât un pas. Excesele de alt tip sunt condamate de oameni, dar astfel de excese sunt chiar lăudate. Brian Robinson  spune că leziunile produse sunt la fel ca cele date de droguri, este singura boală care atrage ovațiile spectatorilor. Ne așteptăm cumva ca  legile naturale să nu mai funcționeze pentru a ne proteja pe noi de consecințele focusării pe a face ci nu pe a fi ?
Cum ne dăm seama că suntem în punctul în care putem experimenta suferința secundară și riscăm să nu mai avem eficiență?
-Folosim expresii precum: superiorii sunt de vină, e o situație specială, greu găsești un loc de muncă, greu găsești oameni de la care poți învăța - așa că atunci când îi prinzi, stai acolo pe lângă ei, nu mai ai ce face, lucrez pentru  rate spunând copiilor -"nu ne permitem altfel să trăim"- consecința pentru ei fiind dramatică, mesajul fiind următorul: "ar fi mai bine pentru părinții mei ca eu să nu exist", sentimentele de inadecvare ale părinților transferate copiilor.
-De asemenea spunem ca ne place ceea ce facem și dacă nu facem noi nu are cine să mai facă. Dacă ne produce bucurie pe termen scurt, să ne gândim ce înseamă acest exces pe termen lung!
-Corpul nostru trăiește un sentiment permanent de urgență tradus prin: irascibilitate, neliniște, dureri de cap, dureri musculare și articulare, schimbări de dispoziție, insomnie de adormire și de menținere,  simțim că ne epuizăm dar nu ne luăm timp de odihnă, mai bine mergem la muncă decât o ieșire cu famila,
-Doar muncind ne simțim folositori, ne valorizăm funcție de rezultatele muncii noastre, vorbim foarte mult de activitatea noastră profesională, răspundem la telefon la ore mari, credem că atragem aprobarea lui Dumnezeu dacă muncim mai mult,
-Ne încearcă vinovăția dacă nu suntem la muncă,
-Privăm copiii de disponibilitatea noastră - dacă ieșim cu ei la locul de joacă, luăm cu noi materiale de lucru, rezultatul transgenerațional fiind dramatic,
-Ne tratăm beneficiarii ca proprietate - iar proprietatea se dă și se ia înapoi,
-Nu știm să spunem "nu".
-Daca vedem o patologie și o maximizăm sau minimalizăm, pericolul este real.
-Dacă sunteți psiholog/psihoterapeut si vedeți pe stradă un grup de fete frumoase și vă întrebați: "daca le abuzează cineva?!"
-Ne distanțăm de suferință, negăm ce simțim, îi ajutăm să jelească - dar fără speranță, simțim că suferința lor ne copleșește emoțional.
Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale - DSM - IV definește trauma prin a fi  "martor", iar intervenția în cazul suferinței presupune rolul de martor auditiv și vizual, iar flesh-back-urile traumatice pe care le trăiesc profesioniștii din această zonă sunt o dovadă ce verifică acest lucru.
DSM - V consemnează că acest lucru are consecințe clinice prin modificarea  interacțiunilor sociale ale individului și a capacității de muncă.
Dacă specialistul are o structură vizuală are o poartă de intrare în plus.
Care este deci soluția?
Fiți empatici, fiți activi, fiti pod, fiți mâncare pentru oamenii suferinzi, răspundeți la boală cu vindecare, la suferință cu soluții, dar atenție!.... ca sa fie și mâine la fel, să reținem un lucru important: Stând în atmosfera suferinței, ai otrava aproape și ai nevoie de antidot. Altfel te omoară și pe tine și pe familia ta. Aceasta este durerea vicariantă care vine ca și consecință umană a grijii și cunoașterii suferinței.
Pentru ca profesionistul care se întâlneste cu suferința umană să rămână o resursă are nevoie de antidot, are nevoie să meargă puțin la o parte.
Care să fie antidotul?
-Să recunoaștem că putem fi afectați sau chiar suntem
-Să analizăm la finalul fiecărei zile cum ne raportăm la profesie cu "a fi"sau cu "a face"?
-După ce s-a scurs o zi de muncă să facem un bilanț și să ne întrebăm: Cum i-am ajutat să jelească - cu sperantă sau fără speranță?
-Echipa psiholog / medic, se lucrează frumos și constructiv, sarcina este împărțită si câștigul este reciproc, durerea vicariantă își pierde din apăsare. Este o variantă pe care o trăiesc și e ca un balsam
-Existența unui supervizor permanent cu care să împartășim vignetele clinice, așa secretul îsi pierde din putere
-Nu vorbim cu soțul și copiii detalii legate de cazurile care ne vin în cabinet sau la servici
-Nevoile relatiei cu partenerul să fie împlinite - crează o  relație securizată. Mă refer la nevoia de a oferi ajutor permanent partenerului de viață, de a ne simți importanți pentru el, nevoia de a simți că suntem capabili să realizăm ce ne propunem în familia noastră și nu în ultimul rând nevoia să fim conectați cu partenerii noștrii. Aceasta întărește granița între sfera profesională și cea personală și crește eficiența în muncă
-Nu puteam să nu adaug conceptul introdus de Eric Berne cu privire la rolurile de  Salvator/Persecutor/Victimă pentru profesioniștii enumerați. Rolul permanent de Salvator este periculos. Putem trece destul de ușor în rolul de Persecutor certăndu-ne pacienții și clienții că nu-și urmează tratamentul sau nu-și efectuează sarcinile, în rolul de Victimă, replicând suferința din viața celor cu care lucrăm, ajungând să trăim suferința secundară de care vorbim. Rolul de egal din punct de vedere al valorii umane este cel de dorit. Cum îl identificâm? Interogarea corectă este soluția: Ce se întâmplă în mod repetat? Cum începe? Ce se petrece în continuare? Cum se termină? Cum ne simţim? Ce nevoie este în spatele acțiunilor noastre care ar trebui împlinită fară să intrăm în rolul respectiv?
-Relațiile de prietenie suportive și valoroase
-Analizarea modului în care  se acorda ajutor în familia noastră de origine, este modelul cu care am plecat în călătoria vieții. Povestea o persoană dragă mie că atunci când tatăl ei a suferit ani de zile, mama îl îngrijea cu atitudinea că bolnav e doar tata, nu și dânsa. Este un foarte mare secret aici, la care vă îndemn să cugetați...
-Nu ne facem un tipar din a asculta veștile rele, uneori chiar știrile, noi avem nevoie de a vedea și auzi normalitate și să adăugăm cât mai multă vieții noastre
-Dinamica de a asculta muzică vindecătoare
-Hrana sanatoasă
-În locurile publice avem nevoie de foarte multă atenție și înțelepciune. Putem fi abordați pentru diverese probleme, pentru dezlegarea tainelor unui buletin de analize, pentru urgențe relaționale. Acolo unde durerea se tratează în mediul ei e mai simplu, pentru că și patologia e mai simplă spunea odată cineva, dar viața obișnuită e mai nuanțată și încă odată spun, e nevoie de înțelepciune sa trăim normalitatea, iar uneori să o creăm.
-Creem frumusețe în viata noastră - un lucru care nu a fost până sa-l fac eu. Aici pot intra diverse hoby-uri, ele pot fi factori de reziliență
-Vizitele în natură. Pentru mine și soțul meu parcul din orașul nostru constituie dimineața la ora 6:30 un antidot excelent
-Tratarea propriilor probleme de sănătate
-Când pleacă de la noi omul trebuie să plece încrezător în  Cineva mai tare decât mine, decât dumneavoastră, decât el. Asa suntem purtatorii imaginii lui Dzeu si vom fi  feriți de suferinta secundara
Uite așa cu iubire, înțelegere, atenție și multă înțelepciune putem să fim de folos oamenilor, putem fi proaspeți pentru munca noastră, disponibili pentru copiii, soții și soțiile noastre. Doar înțelegând întregul, atunci știm ce lipsește și putem sta între două lumi - suferința și sănătatea, iar raspunsul poate fi vindecarea, restaurarea și echilibrul.
La ce ne putem angaja pentru a nu replica suferința/trauma din viata celor cu care lucrez astfel încât să rămânem eficienți în slujba noastră?
Referințe bibliografice:


1. Jeffrey Kauffman, Loss of the Assumptive World: A Theory of Traumatic Loss (Series in Trauma and Loss) Hardcover, 2002
2. Carol Cannon, Never Good Enough-Growing Up Imperfect in a "Perfect" Family : How to Break the Cycle of Codependence and Addiction for the Next Generation, Published by Shelter Publications, 1993
3.DSM-IV
3. http://tv.acasa.ro/dr-house/5.09.2015









Psih. Stela Manda, psiholog clinician - psihoterapeut de familie si cuplu

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Familia, rușinea și copilul - oaia neagră

Familia, rușinea și copilul - oaia neagră
Vorbeam în articolul anterior de felul în care s-au raportat la noi formatorii noștri principali/părinții sau persoanele semnificative din viața noastră. Și pentru că a venit vorba - eu am un principiu pe care nu-l mut, principiu e principiu, ...."părinții nu se învinuiesc". Cine îi învinuiește repetă din istoria lor de viață exact ceea ce nu a dorit. Si uite așa....peste ani, daca învinuim, uităm cât eram de înțelepți cand spuneam că noi nu vom face ca mama si ca tata. 
Deci...dacă raportarea la noi a fost bazată pe rușine, pe referire la alții,  ori dacă noi, dacă suntem părinți, care suntem, facem același lucru, atunci un fel de manifestare este cel de tip "oaie neagră".
Familia se jenează de "oaia neagră". Dar, emoțional, el este foarte cinstit pentru că dă pe față incongruența, lipsa de reciprocitate, agresivitatea, lipsa de empatie, pe care restul familiei nu le baga în seamă.
Cum identificăm oaia neagră:
- la școala se comportă de parcă jignirile, palmele, șuturile îi hrănesc comportamentul, existența lui a fost în acest fel observată
- ori de câte ori se află in public atrage atentia negativ
- baietii dobândesc adicții - fumat, alcool, jocuri de noroc, pornografie
- fetele ajung la sarcini premature, compulsii, obsesia pentru a controla tot ce mișcă în jurul lor
- își identifică greu ceea ce simte pentru că a învățat că dacă este atent la el este egoist, încurcănd în acest fel conceptul de stimă de sine cu egoismul
- nu-și dă seama cum propriile stări îl influentează pe el, pe ceilalti, pe termen scurt si termen lung
- când are sințaminte puternice nu știe cum să le gestioneze
- ajunge să fie autodistructiv și să se urască
- este pregătit doar pentru aplauze, neștiind sa integreze un eșec
- se bucură de lucruri mari, dar aspecte precum mișcarea norilor, zâmbetul cald al unui necunoscut, o îmbrățișare tandră a unui prieten, plimbările într-o seară răcoroasă de vară,....nu-l ating
Ce este de făcut?
- să-l înțelegem și să-l iubim pentru că îmi place mie să spun ca atunci când iubim nu greșim niciodată
- nu judecăm în termeni de "moral - imoral", "bine - rău"
- îl învătăm valorile reale ale vieții si normele care vin din Legea Celor Zece Porunci, cum mai spuneam si altadata cu variațiunile de rigoare
- orice ar fi iertăm


Psih. Stela Manda - psihoterapeut de familie si cuplu

vineri, 8 ianuarie 2016

Familia, rusinea si respectul

Familia - locul unde am fost construiti si unde construim pe cei care vin dupa noi!
Traim într-o lume, în special în aceasta parte de Europă, unde rușinea se încurcă foarte tare cu respectul. Se spune adesea "E așa de respectuos, ca nu-și poate ridica ochii din pământ!" Ce-i la mijloc? Rusine sau respect?!
Aceste aspecte de nuantă le-am învățat si deprins în familia în care am crescut.
Ce înseamnă să fii deprins cu rușinea?
- micile nerespectări de norme/încălcările, sunt raportate la altii, sunt raportate la sine si duc la sentimente de rusine pe care simti ca nimeni si nimic nu o poate repara. Exemplu - "....daca un comportament deranjeaza, atunci el devine rău...", "...dacă cineva m-a rănit cred ca sunt o persoană rea...". Deci, ma las definit de ceilalti
- cand este vorba de fericirea si nefericirea celorlalti...da..ma simt responsabil
- cand vine vorba de relatii...ele sunt mereu amenintate, pentru ca daca spun ce gandesc este periculos pentru ceilalti. Așa se face că nu exista apropiere emotionala pentru că intimitatea in relatii nu merge in tandem cu rusinea
- în relatii sunt cateva elemente care conteaza: comunicarea, regulile, valoarea personala a celor prinsi în relatie si deschiderea catre alte relatii. Cu privire la reguli, daca ai primit o educatie bazata pe rusine, trebuie sa stii ca regulile cer a se face lucrurile perfect. Acest lucru are mare legatura cu valoarea personala. Daca nu simt ca sunt valoros pe interior, macar in exterior sa fie perfectiune. Comunicarea,...este fie de tip acuzator, fie de tip imaciuitor, fie evaluator, fie de tip confuz. Deschiderea spre alte relatii,....ma adresez adultilor. Spun eu ca un indicator serios este faptul ca se simt bine prietenii copiilor la noi acasa. Daca nu...atunci e bai...Are legatura cu rusinea si rusinarea...
- se dezvolta o imagine publica si una privata, pentru ca de fapt daca ai fost deprins cu rusinea îti este foarte frica de vulnerabilitate
- familia este de fapt un grup de oameni care își traiesc singuratatea impreuna
Ce înseamnă sa fii deprins cu respectul?
- micile nerespectari sunt raportate la valori si la Legea Celor 10 porunci din care îsi trag esenta si constitutiile statelor si duc la sentimente normale de vinovatie: " am gresit, îmi pare rău, voi repara"
- fiecare este responsabil pentru sine
- în relatii exista dialog, daca ceilalti nu sunt de acord cu mine, totusi ma asculta. Exista intimitate emotionala, pentru ca asa cum bine spunea cineva "noi ne adunam pe seama asemanarilo si ne dezvoltam pe seama diferentelor",...si bine spunea...
- comunicarea este egalizatoare, regulile cer responsabilitate - sunt corectat nu pedepsit, cred ca sunt valoros - este cadoul de la nasterea mea si pe deasupra apreciez si valoarea personala a celorlati, iar prietenii copiilor se simt bine cu siguranta la noi acasa
- sunt la fel si public si privat, vulnerabilitatea ma face frumos, am curajul sa fiu imperfect
- familia....este locul unde stiu ca sunt ascultat, sunt auzit, sunt o parte importanta a ei, dar nu extensia ei


Psih. Stela Manda / psihoterapeut de familie si cuplu